Pe măsură ce creștea, sensibilitatea ei a devenit mai greu de purtat.
Fata care iubea prea curat căuta afecțiune, sprijin, înțelegere.
Nu știa încă că oamenii vin cu propriile răni și cu goluri pe care nu le pot umple.
Își dorea iubirea ca pe aerul curat – să o respire fără să se prăbușească.
Primul băiat care i-a apărut în viață nu era întâmplător.
El purta golul lui nevindecat, iar ea simțea durerea lui înainte să o exprime.
Se simțeau atrași unul de altul ca două suflete care recunosc pierderea în oglinda celuilalt.
La început, părea o completare – dar era o chemare către lecții mai profunde.
Ea învăța că a iubi fără să te pierzi este greu,
că a dărui fără să te epuizezi cere curaj.
Prima respingere, primul reproș, primul sentiment de neputință – toate s-au gravat în interiorul ei.
Nu ca să o doboare, ci ca să o facă să devină mai atentă la sine,
mai conștientă de limitele proprii, mai protectoră față de sufletul ei.
Aceasta a fost perioada în care Empatul începe să înțeleagă:
nu toate sufletele rănite pot fi salvate.
Uneori, doar te întâlnești cu ele ca să te recunoști pe tine însăți.
Și în această adolescență, ea începe să poarte în sine germenii Dark Empatului:
femeia care simte profund, care vede adâncurile celorlalți,
dar care va învăța să nu mai permită golului altora să-i consume propria viață.
