Ea s-a căsătorit crezând în iubire, în speranța unui partener care să fie sprijin și companion.
Nu știa încă cât de mult trecutul fiecăruia poate contamina prezentul.
Nu știa că rănile lui nevindecate vor deveni umbre în casa lor și în sufletul ei.
Primele luni au adus liniște aparentă.
Dar ea simțea un vid în aer, ceva ce nu putea pune în cuvinte.
În interiorul ei, Empatul știa că iubește mai mult decât primește.
Și, deși căsătoria părea o legătură de iubire, realitatea a început să se construiască din neînțelegeri, frustrări și așteptări nespuse.
Sacrificiul ei a fost instinctiv.
A ținut casa, a vegheat copilul, a încercat să țină echilibrul între lumea ei și lumea lui.
Dar Empatul nu știe că atunci când salvezi pe altul fără să-ți protejezi propriul suflet, energie vitală se pierde.
El era absent, prezent doar când avea nevoie, cerând, luând, dar oferind rar.
Își punea propriile frustrări peste orice moment de pace.
Îi era greu să fie adult complet, să își asume responsabilitatea pentru propriile alegeri.
Și totuși, ea continua să încerce.
Aici începe lecția cea mai dură:
Nu poți vindeca pe altul dacă nu te vindeci pe tine însuți.
Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.
Aceasta căsătorie, aparent normală, devine laboratorul Empatului:
unde răbdarea, iubirea și compasiunea sunt testate la extrem.
Dar este și locul unde se naște conștiența Dark Empatului:
femeia care învață să distingă între iubire și manipulare, între protecție și sacrificiu inutil.
Într-un fel, fiecare umbră pe care o întâlnea în el era o oglindă pentru ea însăși.
Și fiecare durere pe care o suporta îi oferea oportunitatea de a înțelege, mai târziu, că adevărata putere vine din alegerea de a pleca, nu din răbdarea de a rămâne.
