În timp, fata care iubea prea curat a început să observe discrepanțele.
Cuvintele nu mai corespundeau faptelor.
Promisiunile erau fragede, efemere, iar realitatea părea să-i sfideze așteptările.
El făcea promisiuni pe care nu le putea ține.
Se juca cu emoțiile, pleca, se întorcea, amenința cu abandonul, apoi reapărea, învăluit în vinovăție falsă.
Empatul simțea totul, simțea golul, simțea nesiguranța care se infiltra în viața ei.
Știa că aceste comportamente nu erau despre ea, ci despre rănile lui nevindecate, dar tot simțea povara lor ca pe o piatră pe inimă.
În aceste momente, lecția Dark Empatului se contura:
Trebuie să vezi adevărul fără să-l judeci, să protejezi ceea ce contează și să nu te pierzi în teatrul altuia.
Fiecare amenințare, fiecare promisiune încălcată, fiecare criză artificială era o oglindă a propriei ei răni:
nevoia de a fi iubită, de a fi validată, de a fi ascultată.
Și totuși, în mijlocul haosului, începea să înțeleagă:
nu mai este responsabilă pentru salvarea altuia.
Responsabilitatea ei e pentru sine și pentru copilul ei.
Aici începe adevărata maturitate a Dark Empatului:
să distingă între iubirea care hrănește și iubirea care consumă,
între protecția necesară și sacrificiul inutil.
Minciuna care a devenit realitate nu a fost sfârșitul ei.
A fost învățătura dureroasă care i-a arătat limitele lumii și puterea interioară de a le recunoaște.
