La un moment dat, femeia care iubea prea curat a simțit că nu mai poate.
Responsabilitatea pentru un suflet care nu se vindecă și pentru copilul ei o apăsa.
Durerea acumulată ani de zile o făcea să simtă că singura cale este să plece.
Divorțul a fost primul pas.
O decizie care ar fi trebuit să fie eliberatoare, dar nu a fost simplă.
Copilul avea aproape un an, iar ea s-a trezit prinsă între dorința de libertate și nevoia de protecție.
Mama ei i-a oferit sprijin, dar nici acolo liniștea nu era deplină – umbrele și tensiunile din jurul soțului continuau să o atingă.
Fuga părea soluția, dar realitatea s-a dovedit mai complicată.
El a reacționat cu furie și manipulare, amenințări, încercând să o readucă înapoi sub control.
Într-un moment de disperare, ea i-a spus că nu mai poate și că se simte gata să se piardă în Dunăre.
A fost prima dată când a simțit că îi pasă cu adevărat de ea – a venit după ea, și pentru câteva zile, pacea a revenit.
Această „fugă” nu a fost libertate deplină, ci un prim pas spre înțelegerea că adevărata eliberare vine din interior.
Empatul descoperea că nu tot ce pare a fi o evadare este cu adevărat salvator.
Uneori, libertatea începe cu pași mici, cu decizii interioare, chiar dacă mediul din jur rămâne ostil.
Din acea experiență a învățat că:
- a rămâne nu înseamnă iubire necondiționată, ci sacrificiu inutil;
- a pleca nu înseamnă eșec, ci recunoașterea valorii propriei vieți și a copilului;
- pacea interioară se dobândește înainte ca mediul exterior să o ofere.
Aceasta a fost lecția care i-a pregătit terenul pentru următorii ani:
un timp în care Empatul începe să înțeleagă că viața ei și viața copilului merită protecție necondiționată, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceea ce a iubit odinioară.
