Se spune că unele femei se nasc cu aripi.
Dar, în copilărie, nimeni nu le învață să zboare.
Le învață, în schimb, să rabde. Să fie cuminți.
Să nu deranjeze. Să iubească „frumos”.
Și, mai ales, să nu plece.
Ea a fost una dintre aceste femei.
Pe dinafară, nimeni nu ar fi ghicit.
Avea licăr în ochi, râdea ușor, visa mare, vorbea cu sufletul.
Dar într-o lume care nu știe ce să facă cu lumina,
lumina este adesea atrasă de umbră.
Și umbra știe să se arate ca iubire la început.
Așa a început totul.
Ca o poveste de dragoste între doi tineri care nu știau încă ce rănile lor cereau, nici ce balauri duceau în spate.
Nimeni nu le spusese că, în iubire, nu te întâlnești doar cu celălalt,
ci și cu toată istoria lui nevindecată.
Și nici că, în iubire, îți vei întâlni propriile abisuri.
Ea era Empatul.
Cel care simte, vede dincolo, îmbrățișează, repară, ține în viață.
El era Narcisistul.
Cel căruia golul îi este mai mare decât poate recunoaște,
care caută hrană, confirmare, control — nu pentru putere, ci pentru frică.
Nu s-au întâlnit întâmplător.
Nu.
S-au recunoscut.
El a simțit în ea izvorul.
Ea a simțit în el rana.
La început, s-au completat.
Mai târziu, s-au consumat.
Și, ani la rând, Empatul a încercat să repare ce nu era al ei.
A ținut casa. A ținut copilul. A ținut firul. A ținut sufletul lui viu.
Până când, încet, fără să își dea seama,
a început să moară înăuntru.
Când femeia moare în ea însăși, lumea din afară nu observă imediat.
Continuă să zâmbească.
Continuă să îmbrace copilul.
Continuă să pună farfurii pe masă.
Continuă să ierte.
Dar ceva se stinge.
Și în locul luminii de altădată,
rămâne ceva gol, mare, alb, rece —
o tăcere între două bătăi ale inimii.
Aceasta este povestea Ei,
a celei care a mers până în miezul întunericului
și a învățat să se întoarcă cu flacăra între degete.
Nu pentru a spune „uite ce mi s-a întâmplat”.
Nu pentru a cere milă.
Nu pentru a blama.
Ci pentru a deschide o ușă.
Pentru acele femei care încă stau acolo,
pe marginea propriului abis,
ținând între palme o viață care nu le mai aparține.
La finalul acestei călătorii vei înțelege:
Uneori,
cel mai mare act de iubire
este să pleci.
Și uneori,
salvarea copilului tău interior începe
când încetezi să îl mai salvezi pe celălalt.
Aceasta este povestea întoarcerii acasă.
Acasă în tine.